Claudiu Bîrsan
Una dintre cele mai pregnante amintiri din copilaraia lui Garcia Marquez a fost, așa cum acesta relata în cartea sa de memorii “A trăi pentru a-ți povesti viața”, aceea când bunicul său l-a dus la o înmormântare. În diferite forme, această amintire îl va marca și se va regăsi în multe din prozele sale.
În primul său roman, “Vijelia” (într-o altă traducere în românește, mai inspirată cred, tilul este “Pleava”), naratorul (nepotul) rememorează priveghiul la care participă, împreună cu mama sa și cu bunicul său, la catafalcul doctorului din miticul sat Macondo. De fapt este vorba despre trei monologuri (al nepotului, al mamei și al bunicului) care se întrețes și spun împreună una din zecile de povești ale satului Macondo. Bunicul, fost colonel în armata revoluționară a lui Aureliano Buendia, primește la mult timp după terminarea războiului vizita unui doctor (care la rândul său a luptat în trupele lui A. Buendia) pe care se oferă să-l găzduiască. După mult timp, acesta se mută împreună cu servitoarea familiei, Meme, ajungând treptat să-și neglijeze profesia și să se izoleze în singurătatea propriei case.
Fiind acuzat că a refuzat la un moment dat să ofere asistență medicală unor revoluționari răniți, el a fost blestemat de comunitate să i se refuze înmormântarea în acel sat. De aceea la înmormântare participă doar bătrânul colonel, fiica și nepotul său, precum și patru din argații săi.
Este de fapt o reinterpretare în registru latino-american a tragediei antice “Antigona” (un citat din opera lui Sofocle fiind motto al romanului). Deși doctorul îi refuzase lui însuși tratamentul medical la un moment dat, în ciuda ospitalității sale îndelungate, bătrânul colonel consideră că este de datoria sa să se ocupe de înmormântare, sfidând într-un fel anatema comunității, obținând în final inclusiv documentele necesare de la primarul satului, asta și ca o datorie față de memoria colonelului Buendia, care-l recomandase printr-o scrisoare pe doctor atunci când acesta ajunsese în sat.
Priveghiul reprezintă o ocazie pentru cei trei participanți de a surprinde, în monologurile lor interioare, un fragment din istoria și din prezentul decadent al micului sat. Asta deoarece evenimentele se petrec la aproximativ 10 ani de la retragerea din sat a companiilor de exploatare a plantațiilor de bananieri (despre care se va vorbi și în scrierile ulterioare), moment în care începe părăginirea accelerată a întregului ținut. De fapt asta este și semnificația tilului: vijelia sau pleava reprezintă ceea ce rămâne după retragerea celor care exploataseră intensiv plantațiile din sat, iar atitudinea bătrânului colonel de a sfida interdicția comunității reprezintă un ultim gest de umanitate, dar și de demnitate și de onoare față de memoria colonelului Aureliano Buendia, valori pe care i le transmite și nepotului.
Această primă scriere mai ampla a lui GG Marquez prezintă importanță pentru că-i prefigurează măiestria narativă, dar și prin prisma faptului că ea conturează universul literar pe care-l vom regăsi în multe din operele ulterioare ale autorului: miticul sat Macondo, dar și personajele sale (primarul, doctorul, preotul – personaje arhetipale, coloneii lăsați la vatră, Aureliano Buendia etc. Bizarul doctor care “mănâncă iarbă ca măgarii” va fi evocat și în finalul romanului “Un veac de singurătate” ca fiind singura persoană la care Fernanda del Carpi ar fi putut apela pentru tratarea închipuitelor sale afecțiuni ).
„Când am intrat, n-am văzut mortul. Bunicul stătea în ușă, vorbind cu bărbații, și apoi ne-a poruncit să intrăm. Am crezut că era cineva în odaie, dar când am intrat am simțit-o întunecoasă și pustie. Încă din prima clipă, căldura mi-a biciuit obrajii și am simțit duhoarea resturilor, solidă și perenă la început, care vine acuma, ca și căldura, în unde rare, și apoi dispare. Mama m-a dus de mână prin încăperea întunecoasă și m-a așezat lângă ea, într-un colț. Abia după o clipă am început să văd câte ceva. L-am zărit pe bunicul încercând să deschidă o fereastră care părea lipită, sudată pe lemnul tocului, și lovind cu bastonul în clanțe, umplându-și sacoul de praf la fiecare mișcare. Am întors capul să văd unde se ducea bunicul, care declarase că nu putea să deschidă fereastra, și abia atunci am observant pe cineva în pat.Bărbatul era negricios, lung, nemișcat. Am întors capul spre mama care, îngândurată și serioasă, privea spre alt loc al încăperii…A fost ca și cum cineva mi-ar fi zis din perete: Nu da din picioare, fiindcă bărbatul din pat e doctorul și e mort. Și, când m-am uitat spre pat, l-am văzut cu alți ochi. Nu l-am văzut dormind, ci mort…”
„După ce mi-a înmânat scrisoarea colonelului Aureliano Buendia, discuția din birou s-a prelungit atât de mult încât Adelaida nu s-a mai îndoit că era vorba despre un funcționar militar aflat într-o misiune importantă, și a pus masa ca de sărbătoare. Am vorbit despre colonelul Aureliano Buendia, despre fiica lui născută la șapte luni și despre primul lui născut, un zăpăcit…. ”
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
